literature

N'oublie pas

Deviation Actions

Cha0tiqu3's avatar
By
Published:
2.1K Views

Literature Text

Ne-am întâlnit întâmplător, trei ani mai târziu, în faţă la Cărtureşti. Era şaişpe ianuarie. Dăduse chiciura peste copacii de pe Magheru; o puştoaică în ditai fularul şi ditai adidaşii imortaliza momentul cu un Nikon entry-level. Autofocus, bineînţeles. Mie îmi îngheţau degetele pe o ediţie veche din "Insuportabila..." lui Kundera.
N-avea de ce să fie acolo. N-avea de ce să fie în oraş, de fapt. Şi totuşi uite-l, în carne şi oase, cum s-ar zice. În acelaşi palton odios, de nazist în mizerie. Se uită încoace ca şi cum s-ar aştepta să fiu acolo. Zâmbeşte cald. Paşnic. Pământul nu se clatină de pe axă. Închid cartea, o îndes în geantă şi aştept să se apropie.
- 'Neaţa, copil.
Primele cuvinte. Un puhoi de replici posibile mi se reped cu capul înainte printre dinţi. Mi-a fost dor de tine de ce n-ai sunat nu vreau să te mai văd niciodată cum e acolo nu ţi-e frig în mizeria aia de palton neaţa şi ţie străine hai la o cafea. E teribil de frig.
- Hai la o cafea.
- Bei cafea?
- Nu.
Pufneşte a la Mary Poppins şi îmi întinde braţul.

*

Nu mai ţin minte unde am fost. Ţin minte restul. Că începuse ninsoarea şi fulgii îmi înţepau vârful nasului. Că am vorbit tot drumul despre cum ceaţa ar putea să fie făcută din aburii respiraţi de oameni. Ca să nu vorbim, de fapt. Că încercam să sar peste băltoace şi că s-a oprit să-şi lege şiretul.
Ţin minte că din spătarul scaunului meu ieşea un arc şi că mă tot foiam să-l evit. Că n-am băut cafea, până la urmă, ci vin fiert. Mediocru. Trebuiau mai multe cuişoare. Dar unde s-au întâmplat astea, nu pot deloc să-mi amintesc.
- Tu n-ai sesiune?
- Am primul examen pe douăjdoi. Plec miercuri seara. S-a rugat mama de mine cu cerul şi pământul să mai dau pe acasă.
Pauză. N-o să-l întreb ce "se întreabă".
- N-o să te întreb despre acolo.
- Ok.
- Pentru că nu-mi pasă.
- Ştiu.
- Pot să ghicesc, în linii mari. Ai o casă, o masă, un teanc de cursuri, nişte prieteni noi şi extraordinari care au tot nasul între ochi. Deci ai plecat degeaba.
- Ai mai zis asta.
- Şi o s-o mai zic. În viaţă totul se repetă.
Pauză.
- Vrei să plătim şi să mergem?
Nu, fir-ar să fie! Cum să vreau să plătim şi să mergem dacă te văd odată pe an şi mă simt de parcă cele 10 ore pe tren anulează doi ani de discutat sf-uri şi filosofia limbajului şi acum se cască o tăcere stângace peste astea două căni?
- Dacă vrei tu.
- Dacă vrei tu.
- Nu. Hai să mai stăm.
Pauză.
- Ştii ce vreau?
Se uită la mine, aşteptând soluţia. Soluţia, cu s mare, rezolvarea.
- Să-mi povesteşti despre Irina.

*

- Irina... avea ochii albaştri, în principiu. Doar că în două situaţii se aplica proverbul ăla cu socoteala de-acasă. Când plângea, avea ochii gri. Bine, partea care nu era roşie, era gri. Şi când se uita în soare, avea ochii albi. Irisul i se decolora de tot şi rămânea doar pupila. Foarte ciudat. Râdeam de ea că să joace în filme de groază.
Încerc să afişez o figură sarcastică. Niciodată n-am putut să joc teatru cu el.
- Romantismu' ăsta.
- A, nu, că nu se supăra. Râdea. Dacă eram în public, îmi cerea "s-o zic p-aia cu făina".
- Fantezii culinare?
- De unde. Tot descriptive. I-am scris într-un mail că e atât de albă că pare stinsă în cretă şi făină.
Repet figura cu sarcasmul. De data asta, aproape că-mi iese.
- Poezia te omoară.
- Să ştii că. Toată "epoca Irina" (face semnul ăla copilăresc, de-a ghilimelele) am scris în disperare. Mă trezeam noaptea să mâzgălesc idei şi dimineaţa stăteam să le descifrez. Răsfoiam ieri o agendă de-atunci. Nu mai recunosc nouăj'la sută din ce scrie acolo.
- Sunt bune?
- Ce să fie?
- Scriiturile astea de nu ţi le recunoşti.
- Probabil. Nu ştiu. Poate revoluţionează literatura. Ca ăia de la Maroon 5. Songs about Jane. Poezii about Irina.

*

- Atunci ce s-a întâmplat?
- Când să se întâmple?
Întrebarea e atât de incoerentă că deschid ochii, încetând să vizualizez. N-am cunoscut-o niciodată pe Irina; pot să o văd cum vreau.
- Între voi.
- În afară de plecarea mea?
- Plecarea ta e mai recentă decât povestea voastră.
Coboară privirea în stânga jos şi zâmbeşte pe-o parte, total necaracteristic.
- Nu ştiu. Tăceam prea mult. Nu ne ţineam de mână cum trebuie.
- Există un "cum trebuie" al ţinutului de mână?
- Amuzant. Ştii ce vreau să zic. Ceva e bine şi ştii că e bine şi pe urmă nu mai e bine.
Pauză. Îmi înconjor cana de vin cu ambele mâini şi aştept deznodământul.
- În ultima zi mă aştepta în poarta liceului. M-am apropiat, s-a uitat la mine şi mi-a spus "nu mai vreau niciodată să stau".
- Să stea unde?
- Asta mă întrebam şi eu. Mă rog, probabil că mă întrebam. Eram puţin şocat. Nu "bună", nu nimic, doar că nu vrea să mai stea. S-a ridicat pe vârfuri, mi-a şoptit "vezi pe mail" şi a plecat.

*

dragul meu,

ţi-am povestit, cred, că toată copilăria am stat la ţară. din februarie târziu până la capătul lui octombrie, de dimineaţa până seara umblam pe coclauri şi culegeam flori. culegeam multe flori. aveam vreo cinci ani când s-a zburlit odată bunică-mea la mine că de ce rup flori. asta e prima mea amintire. cum mă ceartă nana pe trepte, eu îmi înfig mâinile în şold şi afirm că "florilor nu le place să stea înfipte şi singure".
şi nici mie. ştii că ultimele două luni au fost o amânare. o întârziere. şi decât să ne deşirăm, prefer să tai ce-a mai rămas. adică obişnuinţa. nu vreau chin, nu vreau argumente, nu mai vreau să stau. nu mai vreau niciodată să stau.
iartă-mă.

non plus la tienne,
i.

*

Împăturesc foaia după dungile mai mult decât evidente şi o las pe masă.
- Pe urmă, tăcere, până foarte de curând. Ne-am întâlnit în aprilie, înainte de Paşte. Eram aproape de apartamentul ei şi m-a întrebat dacă urc să-mi arate tatuajul. Am intrat, ea s-a întors cu spatele şi şi-a scos cu o mână tricoul. Şi-a făcut un lujer de crin pe tot spatele, cu rădăcina pe noadă şi floarea întredeschisă până la baza gâtului. Foarte mişto făcut. Realist, cu noduri pe vertebre şi frunze pe coaste. S-a întors, cu tricoul strâns la piept şi mi-a zis "până la urmă, tot am ajuns floare".
- Ironic.
- Da, asta era ideea. Un fel de "n-am uitat".
M-aş simţi prosteşte să-i caut privirea, aşa că mă concentrez pe a culege o cuişoară din cana goală. O strivesc între palme.
- Mergem?
Da, acum putem să mergem.
- Hai.
Am aşteptat autobuzul în tăcere. Când s-a apropiat, m-a sărutat sonor pe tâmpla dreaptă şi a plecat. M-am urcat în autobuz, m-am aşezat pe unul din locurile de la geam şi am deschis cartea. Partea a cincea, "Uşurătatea şi greutatea".
Are să fie mai lungă de atât. I'm not even scratching the surface tonight.
O idee veche de ani de zile, literally.
Chiar vreau critică. Ce nu se înţelege, ce e exagerat, ce e reduntant. Vă rog.

Edit. Et voila, partea a doua. Observaţiile de mai sus rămân în picioare.

Edit. În partea a 3a, apare întrucâtva Irina.
Apropo. E ficţiune. Faptul că am nişte oameni în minte când scriu nu înseamnă că scriu despre ei. Aşa că, draga mea, nici nu contează cine e el.

Edit. Scă;pată de sesiune, încerc ultimele 3 părţi. Nu sunt convinsă, ca de obicei, că e ceea ce vreau, că am reuşit să transcriu ceea ce gândeam sau, măcar, să gândesc ceea ce simţeam.
Vreau titlu. Nu mă pot gândi decât la "Irina", care e o ţâră penibil. Şi vreau şi critică, multă şi productivă.

Edit final: Acum are şi titlu. Mulţumesc pentru că v-aţi agitat pe aici.
© 2009 - 2024 Cha0tiqu3
Comments46
Join the community to add your comment. Already a deviant? Log In